Levitație între cer și pământ
Mihai Ganea ( Zapezile absente)
Volumul de poeme intitulat ”Zăpezile Absente”( Editura Transilvania, 2024), semnat de reputatul prozator, eseist, poet, dr. Mihai Ganea, cuprinde un mănunchi de ”gânduri și idei poetice adunate într-o formulă în același timp maiestuoasă, dar și colocvială. Un logos poetic pătruns de mistere . Fiorul magic al poemelor se instaurează firesc și accesibil. Asta la prima vedere, cu atât mai mult cu cât motivul poetic al zăpezilor, este prezent la Mihai Ganea în contexte poetice anterioare acestui volum: ”zăpezile calde”, zăpezile albastre”. Epitetele alese din zona senzorialului, fac trimitere la tihnă , la necuprinderea unui spațiu peste care zăpezile oglindesc simbolic, atmosfera patriarhală de durabilitate , de dăinuire, de statornicie. Când se face vorbire de ”zăpezile absente”, avem un înțeles de o interesantă ambiguitate. Putem construi din sintagma ”zăpezile absente” sensul propriu al unei clime sterile și uscate, o referință deci la o realitate obsedantă a unui mileniu sterp. Numai că dincolo de aspectul fizic al climei în dinamica ei de alertă aproape cotidiană, zăpezile absente, un fapt real într-un prezent agresiv, ne induc o tristețe pe care o presimțim, dar pe care o definim cu dificultate. Dificultatea e legată de absența unei lumi care altădată, ne defineau copilăria, tinerețea viguroasă și bătrânețea cu corolarul ei ocrotitoar al unui mod de viață. Viață patriarhală, amprentată în cutume. Absența cronică a zăpezilor ne confruntă cu percepția încetinirii ritualurilor ciclice. Ritualuri specifice copilăriei, ritualuri frenetice și mistuitoare ale ferestrelor dantelate cu flori de gheață, colinde vestitoare ale Pruncului Sfânt și călătoare prin bolta înstelată , cu sau fără biciul care alungă duhurile rele. Plugușor orchestrat cu zgomot și realizat cu recuzită, veche, din bătrâni. Nopți magice , ceremonii , alaiuri de copii cu ghete înghețate, dar cu bujori în obraji. Nimeni nu se întreba dacă Nașterea Domnului se petrecea aievea printre zăpezile prezente. Calendarul fizic nu avea ce căuta în poveste, povestea se rememora atemporal, în jurul unui spațiu celest simbol. Cândva, la maturitate, adulții reevocau povestea sfântă, și retrăiau obiceiurile sacre, și printr-o repetabilă magie, se cufundau în băsmuirea Pruncului Sfânt. Adulții cu sufletul sfințit rememorau FERICIREA. Iarna de vis își continua amprenta de mare bucurie, prin sănii zburătoare pe derdeluș. Asta demult, demult, din vremuri dăinuite în datini ocrotitoare.
Gânduri și enunțuri răzlețite printre cuvinte fără acoperire în feeria hibernală de odinioară. Răzlețite de uitare a stilului de viață în trecut, de înstrăinare și de distanțare între generații:
”Ca o falie terestră undeva se crapă cerul
Din crevasă în crevasă lunecând după un semn
Cad zăpezile absente adunâdu-se misterul
Zilelor cu amăgirea crucilor din sfântul lemn” (Abisuri între vârste)
Toată lumea trăiește acum cu surogatele și tirania vieții urbane, care, zice-se va naște o nouă viață, într-o nouă orânduire, viață din moarte. Munții se vor muta din loc, ca să strivească viața arhaică a satului românesc, cu victime umane știute și neștiute, zdrelite în numele victoriei roșii.
…Fitilul …
… va detona în munte
Calupi de dinamită-n smoală
și-i va trimite peste veacuri
eroi ai muncii-n pielea goală( Agnita Botorca)
Drept este că nici iarna nu mai este ce a fost. Iar inimile oamenilor s-au răcit, am citat din preceptul lui Mihai Ganea, precept tutelar în toată noima ființială a condiției umane, constatată și promovată cu amară și ironică luciditate..
Norii negri se adună peste cer la fiecare
Nu e jale nu e soare numai rece supărare
Asta-i vremea de scursoare din recipientul spart
Cursa inversă ce trece de la finiș către start ( Cursa inversă)
Un chirurg, poet, nu se lasă nici covârșit nici contaminat de stigmatul damnării universale. El știe și înțelege răul și caută cu toată suplețea științei sale, salvarea a ceea ce se mai poate salva, spre mântuire prin logosul poetic . Soluția pentru dezghețarea inimii reci,- credința și fermitatea de luptător. Așteptarea searbădă prin speranță golită de conținut, nu duce nicăieri. Lupta cu obiective bine precizate și credință, acestea dau soluția mântuirii:
Dor cu dor rugă din rugă liturghiile aprinse
Încălzesc boltă cu boltă zidurile învechite
Dumnezeu le ocrotește peste veacuri necuprinse
Bune rele adunate în cuvinte potrivite
Cu biserica în brațe levitând spre infinit
Într-o zi porni-vom pasul dincolo de la răscruce
Cale lungă cale dreaptă viață fără de sfârșit
Vom aduna-n universuri inima din sfânta cruce( Magister Crucis)
Ca individ, poți fi înfrânt în era zăpezilor absente, dar rămâne limpezimea sufletului în căutarea neîncetată a lui Dumnezeu, în viața cumpenelor și frigurilor lumești, dar și după moarte, în viața veșnică și mântuită, „ levitând spre infinit”.
Virginia Paraschiv