APĂRAREA VISULUI PRIN CUVÂNT
Lupul singuratic Ioan Florian
Autorul Ioan Florian își propune în volumul de versuri și amintiri, Lupul singuratic ( Editura Napoca Nova, 2018), un exercițiu de simplitate și sensibilitate a mărturiei liririce. Prefațatorul Gavril Moisa sesizează că autorul, prin exprimarea elegantă și stilată, dovedește că poezia e un miracol al sufletului. Volumul are o gardă de referințe critice colegiale, empatice, semnate de Remus Petriceanu, Corneliu Ștefan, Alexandru Misiuga. Ioan Florian se bucură așadar de identificare a măiestriei artistice, dar și de receptivitate afectivă, de natură să confere cărții deschidere către cititori.
Meditațiile lui Ioan Florian se autodefinesc sub semnul lupului singuratic. Sintagma lupului singuratic îi fascinează pe făuritorii gândului în întocmirea acestuia în Cuvânt elaborat artistic, tocmai prin imaginea unicității și singurătății ființiale a entității desprinse de haită, de vulgul instinctual și prădător. Simbolistica lupului solitar se distinge prin durere și solemnitate. Izolarea prin înfrângere, dorință de extincție coroborate cu voința unui nou început.
”Din ghinda pădurii urlă lupul sur/ Ca un sfârșit de lume sau un început de viață(Lupul singuratic)”
Ioan Florian își asumă filiația autumnală bântuită de orbecăielile prin sat ale lupui singuratic(Fiul Toamnei). Începutul de volum face trimitere la amurgul al vârstei, amurg autumnal. Amurg de contopire cu lupul singuratic al destrămării existențiale a propriului său eu. Eul ca o pradă a lupului singuratic, hăitaș al Timpului în trecerea sa necontenită (Pradă ciudată). Lupul singuratic, Pradă – Prădător al ”gândurilor noastre. ” Gândurile imaginate ca un sorb distrugător al individualității. Obsedantul lup singuratic, se vădește necruțătorul prevestitor al ”marilor plecări” .
Destrămare existențială, contopire pradă prădător, vertij distrugător al gândurilor, prezicere de moarte sub giulgiul apăsător al iernii, bântuire prin visele neputincioase, semnale terifiante ale imaginarului pustiit de orice nădejde de mântuire, entitate pradă-prădător, pânda la răscrucea vieții, urletul a moarte, presimțirea morții ca neînduplecată uitare de sine, reprezentări prin care poetul Ioan Florian, ne pune în gardă asupra rătăcirilor malefice din noi înșine. Poemele sunt distanțate de orice ispită didacticistă, aridă, monotonă. Imaginile se succed într-un acord al spiritualității interiorizate cu finețea exteriorizării prin Cuvânt.
Poemele care se succed apoi în cuprinsul volumului, aparent înstrăinate de simbolistica împovărătoare a lupului singuratic, cu diferențiere de ton, imagine și Cuvânt poetic, sunt în proximitatea spiritualității din capitolului de început. Fără să se mai pronunțe explicit, poetul își pune discret creația tot sub semnului lupului singuratic. Un lup mai blând, mai trist și mai discret însoțitor al versurilor lui Ioan Florian. Există, precum se știe, și o altfel de spiritualitate a lupului singuratic. Un lup plecat din haita sa barbară, în căutarea unui nou început. E lupul melancolic doritor de o altfel de socializare, o socializare prin iubire de semeni. Iubirea de însoțire în pereche, ca semn al unui început al nemuririi printre astre. Singurătatea omului în micile sau marile sale ratări, eșecuri, are o supremă răscumpărare-nemurirea prin Cuvânt, cuvânt poetic. Omul în rătăcirea sa printre iluzii și așteptări confuze, are șansa mântuirii și intrării în nemurire astrală, Logosul Poetic.
Versul ultim din capitolul Lupul singuratic, este, poate cheia meditațiilor, elegiilor, cugetărilor , rândurilor ironice și protestatare …
”Și răstignit îmi apăr visul să nu moară”. (Rănit de raza lunii)
Virginia Paraschiv