Ce să faci cu o carte a ta, proaspăt publicată ? Simplu, în loc de bună ziua și de întrebarea de sănătate, se ia cartea și se se bagă pe gât prietenilor, cunoștințelor și demnitarilor locali. Mai ales poezia, poezia e marfă inegalabilă prin spontaneitatea ei incoerentă, chiar și țăranii ajung să te identifice cumva compătimitor, îl vezi pe ăla, săracu, e poet. Când spui poet e ca și cum bietul autor are o boală rușinoasă, pentru că se spovedește în public cum se pupă, cum așteaptă noaptea ca să se vadă pe întuneric cu obiectul iubirii blestemate, pentru că oricum și orice s-ar întâmpla, poeții ajung cu gândul la moarte și la îngropăciune. Ce grea e viața printre poeți și scriitori, se face diferența între lacrima poetică și fermitatea povestitorului, dotat cu ceva cumpănire și organizare narativă, chiar dacă și aceștia își pierd ideea și firul narațiunii în devălmășie digresivă..
A colindat și poetul municipal, prin lumea lor, lumea locală a scriitorilor, pentru că în altă lume nu trăiesc. A văzut și a auzit detalii neconvenționale despre fiecare în parte. Nu au ei o imagine imaculată, dar nici ratații speciei nu sunt. Sunt artiști, categoric geniali, câinoși și neînțeleși.
−Domnule, ce scrieți, unde și ce ați publicat, îl interpelează agresiv un pletos cu barbă gri-zonată.
− Domnule, mulțumesc de întrebare, eu nu scriu.
−Și ce cauți aici ?
−Aveți dreptate, oriunde ar trebui să fiu, numai în mediul dumneavoastră, nu. Totuși, poate aveți nevoie și de cititori.
−Cum să ne citiți, diletanților, dacă nu aveți habar de scris ? Știi măi, pișpiriule, cine sunt eu ?
−Aș ști, dacă v-ați fi prezentat.
−Bătrâne, până aici, nu-ți permit să te porți cu insolență. Dacă nu ai fi civil, am fi rezolvat-o în doi timpi și trei mișcări. Nu primim provocatorii și intrușii între noi. Ca să te lămurești, să știi că eu sunt Fane, Fane Gigică. Fane din cartier, mai marele peste șmecheri, muieri și puradei în dezvoltare. I-auzi colega, ce tupeu are tataia. Cine dracu a adus civilul printre noi ?
−Lasă-l, măi omule, în pace poate o fi un om cumsecade, nu te înfuria.
−Mă-înfurii, Gore, mi s-a făcut negru în fața ochilor, ce să caute un neavenit în clubul nostru scriitoricesc. Vorbește cu sponsorul, să nu-i pună tacâm la masă.
−Da ce ai omule, de fapt, ți-a zis ceva domnul, cu ce te-a tulburat ? S-a așezat la masă, printre cuvioșii invitați ? Nu bagi de seamă că nici lansarea uzuală nu a avut loc încă ?
− Aveam o idee poetică într-o metaforă pocnită din miezul harului meu divin, și mi-a apărut în cale această creatură fără identitate literară.
−Sunt poet, poet municipal, am și diplomă de la edilii cetății profane.
−Da rostește, frate Fane, Fane Gigică, rostește vorbele poetice, le dau eu ascultare, nu te supăra și nu te inhiba.
Poetul, căci despre un mare poet era vorba, nu s-a oprit din interpelarea la adresa intrusului, mai avea puțin și trecea la etapa practică a excomunicării din mediumul de inițiați, cu un singur brânci, îl zbura pe coridor și plonja direct cu capul pe ciment. Norocul lui a fost moderatorul care a sosit în sala de conferințe, urmat de un alai mediatic impunător. Plus gardienii de la penitenciar. Oaspetele inedit, după un debut cam contondent, asista la o conferință de presă destinată prezentării succeselor de integrare a deținuților, în societate. Omul venise ca simplu cetățean, intrarea se anunțase liberă. Poetul municipal era un pișcotar cu bună reputație, nu se atingea de păhăruțele pline, pentru protocol. Liberi erau și infractorii care-și ispășeau pedeapsa. Deținuții încorporați la cenaclu, veniseră și ei cu produsele gândirii și ale visării. Printre ei, Fane, Fane Gigică. Era o atmosferă efervescentă cultural. Zburau bilețelele de la om la om, sub privirile îngăduitoare ale păzitorilor de deținuți: știri de acasă, știri din cartier, dar mai ales ultimele noutăți despre gardienii buni, flexibili, tarife și parolele de abordare. În miezul iernii, căci acolo ne aflăm, evadările erau inexistente. Ce voluptate a libertății extra carcerale poți trăi, pe un ger de crapă pietrele, de nici trenurile nu se mai pot pune în mișcare, despre automobile ce se mai poate vorbi. Criza de aprovizionare atinsese cote apocaliptice, laptele proaspăt lipsea din galantare, laptele praf devenise o amintire preistorică. Mamele înfofolite alăptau bebeii pe cale naturală, conștiincios, bere în galantare cât cuprinde, cine să mai bea licoarea, altcineva decât mamele cu prunci, pentru spor de lapte natural, matern. Cât despre semenii noștri priponiți de brațul ferm și sănătos al legii, stăteau la căldurică, caloriferele fierbeau ziua și noaptea, nu se oprea agentul termic, de teama unui îngheț pe țeavă. Acum, aduși în grupe ordonate, pășeau cu pietate în sala de conferințe culturale, cu atât mai mult cu cât în fruntea lor, se afla un preot și un dascăl, în deplinul exercițiu al funcțiunii. La un semn al mâinii moi și catifelate preoțești, s-a murmurat o rugăciune, participanții au simțit și apa sfințită pe obraji. Apoi au început lucrările onoratei adunări. Unicul poet al corporației de deținuți, reușise să-și manifeste harul liric în poezii frumoase de dragoste pentru natură și pentru iubită imediat după absolvirea celor 4 clase, în penitenciarul educațional, desigur. Poetul, deci, poetul din captivitate, și-a luat foile scrise de mâna lui fără niciun ajutor, și a dat glas produselor literare patetice. Cu iubita avea ce-avea, cică se însoțise cu un prieten liber. Poetul perora cu energie debordantă despre trădare și răzbunare. Publicul a devenit atent și vigilent când poetul a făcut o referință explicită la răzbunare. Confrații fremătau în așteptarea enunțurilor vindicative. El o ținea în tonalitatea tragică a pierderii obiectului iubirii, ”iubita mea, te-am pierdut, iubita mea așa de repede m-ai uitat”… Sala a început să intre în interacțiune cu victima: ”bate-o, mă, să-i iasă dracii din ea”, leag-o de piciorul patului, să simtă atmosfera carcerală”, pune-o prostule, să facă mămăligă și fasole la ceaun”, ”mama ei de femeie deșucheată” etc, confrații se străduiau să nu depășească limita admisibilă de violență, atestată prin datina străbună. Toți membrii grupului cultural absolviseră cu brio cursurile pentru nonviolență, de unde și imaginarul strict controlat și limitativ la o pedeapsă educativă, nimic mai mult. Preotul, cu ochii la ceas, se ridică și începu să circule pragmatic printre rânduri, cu o găletușă pentru dania cea cuvenită. După ce făcu plinul la găletușă, se opri cu un oftat la ieșirea din incinta înfierbântată și icni un sfat de bine pentru cuvioși: ”Post și rugăciune, frații mei, post, rugăciune și iertare, pedeapsa nu e de la noi, bieți muritori. ”
−Nu, nu și nu! Eu, cel în veci nemuritor, pentru că sunt POET, o pedepsesc părinte, o pedepsesc cu anatema mea figurativă. Am făcut cele 4 clase integral, am dat pachete grase de țigări pentru meditații, am studiat și dicționarele de neologisme și de sinonime, stive de cunoștințe de prozodie mi-au făcut țăndări vechea mea gândire. M-am făcut om învățat, poet-filosof, pentru ca Didina mea să fie mândră cu mine pe Bulevardul Gării la plimbarea vesperală. Cunosc acum tehnici de abordare și de seducție a subiectului luat în vizor, pentru ca Didina să poată opera fără inhibiție și fără trac. Cine să se ferească de un poet gentil, și bine îmbrăcat, însoțit de o femeie lunatecă și diafană ca Didina. Of, Domne cât m-am chinuit la cursurile de actorie, cum m-au bântuit exercițiile de dicție. Și când colo, femeia poemelor mele a eșuat în într-o relație prozaică și de prost gust. Pentru un ruj și un rimel. Voi cânta prohodul iubirii mele decedate, o voi huli poetic pe Didina. Mi-e dragă POEZIA, pentru că ea și numai ea conferă libertate fără frontieră, imaginarul ucide și învie după liberul arbitru.
̶ Pe Lache, robul lui Dumnezeu, să-l castrăm să nu mai dea iama prin femei ! adăugară colegii de cenaclu, într-un glas. Fiecare deținut se gândea la susnumitul Lache, patronul unei case de plăceri și la eterna femeie doritoare de ruj și de rimel. Poeme înalte ca Fane Gigică, nu puteau compune, dar romanțe visătoare și înlăcrimate, se derulau catifelat în imaginarul lor sentimental.
Gardienii nu prea se simțeau în largul lor, plutea în aer o audiență scăpată de sub control, la ce mama dracului s-or fi gândit rebegiții lor de șefi, când i-au scos pe deținuți din celula lor tihnită, la cenaclu literar. Între timp, intrusul somnola la căldurică .
Marele rapsod al iubirii sfărâmate, dar și poeții iubirilor lacrimogene, își derulau programul cultural pe îndelete. Gardienii se panicaseră degeaba, nu se întâmpla nimic periculos și necuvenit. Nici nu au băgat de seamă cum, învinși de emoție și de sete, cenacliștii și-au trecut de la unul la altul paharele de suc îmbunătățit pe furiș cu trăscău artizanal, fabricat din mere, pere, și îndulcitor. Ochii le sticleau de fericire, iar lectura poetică luase o turnură măreață. Voci puternice însuflețeau zbaterea poetică a închisorii. Vremea de mimare a libertății a trecut pe nesimțite. Marele POET, de altminteri și cel mai mare osândit la celulă singur, în cea mai neagră izolare, urma să facă și încheierea programului artistic. În locul lecturii maiestuoase se auzea cum sughița necontenit. Nimic nu l-a putut opri din sughițat. Nimeni nu râdea. Omul se sufoca văzând cu ochii. Veșnica poveste a alcoolului falsificat. Ceilalți nu aveau nimic. Erau obișnuiți cu băutură clandestină. POETUL, la izolare, devenise abstinent, de câteva decenii. Nu era intoxicat, ci simplu, era beat criță. Gardienii, care știau și îngăduiau demult distileriile din toalete, siderați de ingeniozitate, mai confiscau câteva flacoane, nu declarau marfa confiscată, ci se autoserveau și ei în timpul turelor de noapte.
Afară vifornița vuia obscen prin betoanele urbane, becurile pâlpâiau în sala de cenaclu, rapsozii imaginarului frenetic dormeau profund pe fotoliile cumpărate din banul public, intrusul pițifelnic se adaptase mediului impus și chiar prinsese curaj, ajunsese la masa cu sărățele și pișcoturi, din care îndesa cu vrednicie în buzunarul interior după model popesc. Timiditatea lui nativă plus cea dobândită în inedita conjunctură, îi jucă o festă. Festă dacă n-ar fi fost comică, ar fi fost de-a dreptul tragică. Așadar dădu cu cotul într-un clondir plin ochi cu suc de mere și-l răsturnă pe mocheta amortizoare. Clondirul s-a rostogolit agale și s-a oprit undeva, nu se știe unde. Scovergile din buzunar au scârțâit. Încercând să se adune și să se îndrepte cu pași ușori spre ușa sălii de conferințe, de unde să purceadă afară, invizibil, în aerul nocturn, a pierdut și pixul și foaia cu ultimul poem, chiar așa era și titlul. A stat afară pe sub streașina cu țurțurii de gheață, cu mâinile în buzunarul oblăduitor, a tropăit ce-a tropăit, șii gata povestea se apropie de sfârșit. Dimineața, utilajele municipale de deszăpezire au precedat autocarul cu deținuți, aceștia s-au întors în lâncezeala cotodiană, erau scutiți de muncă pe vremea de ger năpraznic.
Iarna s-a desfășurat în drepturile ei, cu toată vrednicia și fervoarea.
Trecătorii rari, atâția câți erau prin fața bibliotecii, admirau statuia de sub streașină. Un omuleț de gheață, cu palton și și cu cap plecat, smerit. Municipalitatea l-a păstrat acolo congelat, printr-o tehnologie de ultimă oră, spre veșnică nemurire, pe Criogene, poetul pișcotar .
Virginia Paraschiv
