La nivel planetar nazismul a fost condamnat definitiv. Definitiv și irevocabil, cel puțin deocamdată. Dar comunismul? Aici lucrurile se complică. Fără să exagerez, am explicat evoluția și propagarea prin contagiozitate a comunismului inițial până la fanatismul doctrinar și fundamental promovat de corifeii comuniști clasici sau moderni. Comunismul nu a fost condamnat, cu toate că a depășit ca dimensiune și rezultate politice catastrofale orice închipuire. Ororile și victimele comunismului întrec înzecit, însutit și înmiit ororile lumii, dar cu toate acestea lumea nu are de gând să condamne comunismul, spre exemplu. Dimpotrivă, comunismul devine tot mai actual și prezent în ideologia politică, faptică sau speculativă modernă, extinzându-se cu repeziciune ca o picătură roșie într-un pahar cu apă clară de stâncă.
Dintre toate speciile sau variantele naționale, comunismul românesc ocupă un loc aparte. El se distinge prin culoarea sa cenușie, în continuarea celei roșii. Culoarea cenușie este rezultatul unui amestec de culori fundamentale, dar și de nuanțe cu caracter specific național sau doctrinar. Cine s-a murdărit odată cu vopseaua asta nenorocită devine „dalmațian”, asemeni câinelui pătat. Petele dalmațiene sunt definitive. Fac parte din natura speciei canine respective. Ele se propagă ereditar și obligatoriu. La om fenomenul extrapolat speculativ devine o apocalipsă. O apocalipsă comunistoidă extrem de contagioasă și fatală.
Ca prim Marker de sensibilitate a morbidității comunistoide românești rămâne sindromul, numit de mine într-un poem cu subiect apocaliptic „răcirea inimilor”. Sindromul de răcire a inimilor. Sfârșitul lumii, cu alte cuvinte. Semiologia recunoașterii sindromului începe, la români, prin constatarea absenței conștientizării culpei metafizice. Românul este dispus să recunoască orice numai că este comunist nu! Dar nerecunoașterea culpei cenușii sau roșii duce, nemijlocit, la dispariția oricărei urme de demnitate umană. Pierderea demnității umane duce la apocalipsa comunistoidă de care am vorbit deja.
Culpa, dacă ar fi să-l citez pe Karl Jaspers, ar fi de patru feluri: criminală, politică, morală și metafizică. Trecând peste penal, politic, și moral, m-aș opri puțin asupra culpei metafizice ca un concept cardinal în filozofia culpei generale. Co-responsabilitatea în procesul de solidaritate umană a fiecărui membru al unei comunități în fața nedreptăților, în general, dar și a crimelor de orice fel, în special, constituie primul pas spre conștientizarea culpei metafizice. Faptul că am asistat, pasiv, ca om, la maltratarea semenului meu, denigrarea sa, morală sau profesională, înjosirea, blamarea, hărțuirea sau anularea dreptului la subzistență, mă face mai vinovat în fața propriei mele conștiințe decât un criminal ordinar de drept comun. Faptul că trăiesc nestingherit și fără reacție în mijlocul unei lumi alături de colegul sau fratele meu, om ca și mine, dar tratat în sau cu „regim special”, fără să iau poziție, atitudine sau reacție, îmi afectează grav factura mea umană, chiar în detrimentul celei profesionale sau intelectuale. Conștientizarea culpei metafizice reprezintă, după mine, pasul suprem în tentația de a deveni dintr-un om bun un om și mai bun.
Personal, ce mi s-a întâmplat mie? Dacă ar fi să fac o trecere, în revistă, a câtorva aspecte fundamentale din existența mea sumară, punctual aș aminti doar câteva pentru care culpa metafizică a comunității maramureșene ar fi obligată să opereze în consecință:
• Arestarea pe motive politice a tatălui meu în perioda stalinistă și condamnarea lui ulterioară la o viață dusă la limita subzistenței până la moarte;
• Asasinarea fratelui meu mai mic prin decapitare, la numai 20 de ani vârstă, arestat de către căpitanul Pop de la Miliția Baia Mare în anul 1966 cu aprobarea procurorului șef tovarășul Petruț;
• Exterminarea mamei mele la Sighetul Marmației în celebrul pavilion al halatelor albe;
• Arestarea mea când eram student și dus într-o unitate de muncă forțată pentru exterminare la Aiud;
• Inițierea de către Gheorghe Goran, colonel al securității române din Baia Mare a unui Dosar de Urmărire Informativă (DUI) sub pretextul că aș fi „Terorist”???!!! . Pe toată durata urmăririi am suportat tot felul de mizerii și acțiuni inumane din partea securității, inclusiv iradierea;
• Condamnarea mea penală pentru un avort denunțat de o studentă comunistă colaboratoare a organelor de miliție și securitate sub motivația că, având o familie cu 4 copii minori și, deci, o situație materială grea, aș fi fost tentat să fac ca medic acel avort;
• Refuzul de a mă încadra la Spitalul Județean din Baia Mare ca medic specialist chirurg când aveam o familie în orașul acesta formată din patru copii minori și o soție bolnavă de tuberculoză. (Tovarășul dr. Opriș Constantin, director al DSP Maramureș). Motivația am citit-o la Galați într-o scrisoare oficială adresată Direcției Sanitare Județene în care se specifica că: Ar fi un „lux” pentru comunitatea din Baia Mare să angajeze un fiu de deținut politic. (Semnează tovarășul dr. Pop Coriolan, director adjunct al DSP județ Maramureș);
• Atitudine ostilă și ireverențioasă promovată cu persistență în toate mediile și la toate nivelele, dublată de denigrare profesională, morală și civică, atât față de mine cât și față de soția mea Virginia Paraschiv, om de o factură profesionala, intelectuală și umană de excepție;
• Nerecunoașterea mea și a soției mele ca oameni de știință, cultură și civilizație, cel puțin la fel ca în restul comunităților culturale europene sau de pe alte meridiane. Respectul față de cultură trebuie întărit și cu, respectul față de slujitorii culturii;
• Viața mea furată și frustrată.
Toate acestea m-au determinat să constat, cu mare tristețe că, fără nicio obiecție, comunitatea în mijlocul căreia încă mai trăiesc, îmi datorează scuze. Scuze și nu numai…
MIHAI GANEA