Comsa Pompiliu, Culisele Securitatatii
Necuprinsă Trecere și Cunoaștere
Pompiliu Comșa, Culisele Securității
Cunoscutul și prestigiosul cărturar Pompiliu Comșa, a publicat în Editura Cartea Românească Educațional, anul curent, 2021, un volum de o cuprindere impresionantă, cuprindere de fond, de format de carte, (1057 de pagini), de durată a cercetării și a dezvăluirilor istorice, de provocare a cititorului într-o intensitate continuă a stării emoționale. Volumul poartă un titlu ca o pecete emblematică, ”CULISELE SECURITĂȚII”. Nu Culise ale securității, ci CULISELE, în integralitate a dezvăluirilor istoriei damnate. O istorie damnată, o tragedie care a trimis condiția ființei românești, într-o zonă crepusculară-enigmatica și copleșitoare a puterii din umbră, invizibilă pentru omul de rând, invizibilă și strivitoare. Strivitoare moral, spiritual și fizic. Etapă a regimului bolșevic, regenerată în repetabila cadență neobolșevică.
Aducem în lumina științei prezumtivului cititor, că nu va găsi culisele în ceea ce se cheamă picanterii comerciale. Cartea nu este o narațiune polițistă, cu un protagonist pierdut în cețurile enigmatice ale unei trame dramatice și urmând lungul drum al cunoașterii pe urmele unui fir călăuzitor , inițiatic, al unui fir subtil al Ariadnei. Culisele securității invocate de autorul Pompiliu Comșa nu sunt nimic altceva decât o lespede ucigătoare asupra unui popor condamnat la moarte spirituală și morală. O lespede care se dă cu greu la o parte, pentru dezvăluirea crimelor dezlănțuite asupra ființei naționale românești.. Curmarea unei speranțe de normalitate sub semnul ocult , sibilinic, secera și ciocanul, în magma luptei roșii de clasă. Tragedia unui popor vălurit insidios de ademenirea otrăvită a unui sistem viclean, în care românului i se flutură terifiant steagul roșu de pe căruțele mânate spre colectivizare. Bande de huligani, asasini, torționari, selectați chiar și dintre țăranii aliați cu securiștii, epuizau rapid ”munca de lămurire” ca apoi să treacă la acțiune. Legalizarea jafului , prin celebra semnătură la adeziunea de intrare în colectiv, a năruit speranța de viață a satului tradițional, abrupt, violent , pervers. Pompiliu Comșa acordă o atenție minuțioasă ”colectivizării” cu punerea în plan vizibil , fie a călăilor, fie a victimelor, dar îndeosebi a rezistenței țăranilor. Ca autor, care se definește ca istoriograf, Pompiliu Comșa aduce probe peste probe, din istoria orală sintetizată fie la Sighet, fie în planul regional al județului Galați. Istoria consemnează lupta de rezistență a satelor gălățene( unde se inserează și Vrancea, componentă a județului Galați.) Pompiliu Comșa , ca narator istoric ferm și serios, nu aduce nicio clipă povestea satului românesc, cu localizare în arealul gălățean, în note de picanterie, de anecdotică. Cititorul are de ales, fie participă ca partener la istovirea auctorială, care aduce în cercetare mărturii copleșitoare consemnate în documente din istoria comunismului, din volumele de specialitate, cu semnături auctoriale de prestigiu, inclusiv statisticele, adesea aflate în controversa cărturarilor istorici. Dinamica fluidă a istoriei e încă pe cale de a consuma stivele de documentație, de mărturii. Un puzzle care își așteaptă încă ordinea și coerența. Pompiliu Comșa, cu o forță de evocare izvorâtă dintr-o bibliografie copleșitoare, aduce în structura cărții o anumită ordine tematică, astfel încât cititorul să deschidă filele acolo unde tema îi pare de interes major. Cităm capitolele:
1 MAMA NOASTRĂ LA TOȚI, ȚARĂ DE TÂMPIȚI ȘI IDIOȚI
2 DELAȚIUNILE ISTORIEI
3 REZISTENȚA ANTICOMUNISTĂ
4TORȚIONARII
5NOMENCLATURIȘTI GĂLĂȚENI, MEMBRI C.C. AI P.C.R 1945-1989
6 EVOLUȚIA APARATULUI SECURITĂȚII, ÎNTRE 1948-1989
7 LISTA CU CADRELE SECURITĂȚII DIN PERIOADA 1949-1989
8 VICTIME
9 COLABORATORII/TURNĂTORII
10 CUIBUL SECURIȘTILOR DIN PRESĂ
11 FĂRĂ COMENTARII
12 VICTIME
13 MAFIA DIN JUSTIȚIA GĂLĂȚEANĂ
14 MONAHII ȘI SECURITATEA
15 SEDIUL SECURITĂȚII GALAȚI
16 BRAȘOV 87
17 REVOLUȚIE SAU LOVITURĂ DE STAT? NOAPTEA PROCURORILOR
18 ÎN LOC DE POSTAFAȚĂ
Debutul furtunos, capitolul de incipit, este specific scriiturii jurnalistice pamfletare cu care Pompiliu Comșa și-a făcut auzită, cunoscută și recunoscută vocea decenii de-a rândul. Introducerea, ca să ne exprimăm în termeni convenționali, avertizează cititorul cu privire la amploarea incredibilă cu care securitatea și-a făcut rețeaua de turnători /informatori, din toate categoriile sociale. Nicio discriminare discriminare între analfabeți, dar și cetățenii instruiți și educați din elita culturală acomodată și acomodantă cu noua ordine în vederea creerii ”omului nou,”, obedient, fie din pervesiune, fie de frică, fie de resemnare umilă. Obida auctorială domnului Pompiliu Comșa, este obida noastră, a tuturor, pentru că nici astăzi nu putem înțelege resorturile și motivația punerii voluntare în slujba unui sistem evident criminal și antinațional. Numai șantajul, presiunea fizică și psihică , coruperea individului și alte samavolnicii perfide, vizibile sau oculte, nu motivează imaginea creată la un moment dat, că toți, dar absolut toți, suntem o apă și-un pământ. Asta este moștenirea cu care ieșim din comunism. Racilele, mai ales morale, persistă, nu numai la generația celor în vârstă, care încă mai jelesc ”trecutul” luminos, în care ”statul paternal avea grijă de oameni.” Pompiliu Comșa, un jurnalist temut pentru pamfletele sale directe, ci personaje și situații reale, În cazul volumului de care facem vorbire, alcătuiește acest volum cu valoare documentară selectivă, aplicată genericului, cu mânie bine cenzurată. Autorul se vădește un eexcelent observator și analist al legității tragice a istoriei românești comuniste. Ba mai mult, organizează textul cu relevanță definitorie. Luăm ca referire, de exemplu, capitolele destinate colectivizării, unde autorul construiește sintetic, aproape lapidar, informația și comentariile care le secondează. Școală jurnalistică, prin excelentă: rigoare, ordine, limpezime
Am citat dintr-un breviar care prefațează un capitol extins, ”Li s-a dat pentru a avea de unde să li se ia”, un titlu care ne trimite aproape instantaneu la ironia tragică a istoriei poporului român. Pompiliu Comșa este explicit cu privire la șocul psihologic al țăranilor români. El prezintă etapele și semnificația acestora pentru comunitățile rurale încă sărace. O parte din țărani fuseseră beneficiari ai reformei agrare din 1921, cotată de analiști drept cea mai radicală din Europa. La 23 martie 1945, la presiunile Moscovei(Nota bene), s-a procedat la o nouă reformă agrară, pentru țăranii încă săraci, menită să aducă voturi pentru comuniști, dar și ca obiect de imagine ale paradisului promis clasei țărănești.. Și s-a reușit. Voturi și premizele destrămării marilor proprietăți funciare. Moșierii și chiaburii au devenit ținte ale ostilității populare. Iar ceea ce se clama pe vremuri, ”moșierii și chiaburii” au ajuns printre sintagmele preferate ale propagandei bolșevice. Și a pornit măcelul. Însăși ideea de proprietaate avea încărcătură de ură și venin, din partea țăranilor încă nemulțumiți. O altă partea s-au situat de partea rezistenței. S-a creat o falie în însăși clasa țărănească. Ironia tragică, repetăm , a sorții. La numai trei ani după reformă și împroprietărire, comuniștii au început o campanie cumplită pentru aducerea proprietăților în CAP. Au început cedările la glasul otrăvit al propagandei, sau celor care nu s-au supus de bunăvoie, au devenit obiecte ale represiunilor sălbatice, primitive.
Îmi permit, ca vrednic cititor, să intervin cu o propunere de învățătură pentru școlari. Aceștia au acum în programele moderne, statuată sanctitatea proprietății private. Un breviar istoric după modelului autorului nostru, sau, de ce nu, chiar filele din care am extras extrase ale prezentării fenomenului manipulare cu efectele catastrofale, apoi, cel puțin un episod din istoria orală, și represiunea de proporții , cu efectul stagnării României în dezvoltatre. Și în centrul ”lecției” de istorie, accentul pe dreptul la proprietate.
Comșa Pompiliu deapănă povestea sumbră a represiunii brutale, în detaliu, cu documentare scrisă sau orală, abundentă și copleșitoare emoțional. Lectura episoadelor nu se poate face ca în clasicele scriituri narative. E nevoie să zăbovești, îndeosebi asupra mărturiilor orale, adunate și consemnate acum în scrieri de specialitate privind istoria comunismului în România. Documentația scrisă și orală, preluată din autori onești de presigiu, care la rândul lor, au bătut satele îndelung și au desferecat gura oamenilor prigoniți, cu tortura cu arestarea, iar de cele mai multe ori, cu ambele metode de represalii. Din covârșitoarea bibliografie, Pompiliu Comșa a selectat pagini memorabile, care dincolo de destinele comunităților rurale și ale personajelor din mărturiile orale, slujesc ideii princeps: distrugerea proprietății, chiar în esența și practica de drept, distrugerea unui popor. Țărănimea, în 1948, reprezenta 75 la sută din populația țării( Pompiliu Comșa îl Citează pe Tismăneanu, cu al său Raport către Comisia Prezidențială, creată în 2006, pentru condamnarea comunismului ca regim ilegitim și criminal. Două treimi din poporul român era statuat la țară, era constituit din țărani. De unde și interesul furibund pentru colectivizare, pentru distrugerea identității și înstrăinare a poporului român ca urmare a asediului din interior.
Nu o dată, mărturiile orale dau glas unor situații prea puțin știute și comunicate în spațiul public larg. Chiar și în comunitățile vizate au devenit povești spuse de bunici unor ascultători neinteresați și chiar plictisiți de ”nălucirile”” bătrânești. Să ledăm noi ascultare și să transmitem mai departe, este sugestia nedeclarată a lui Comșa Pompiliu. Poate doar vom învăța despre cozile de topor izvorâte chiar din conaționali de ai noștri. Nu toți țăranii erau meniți să moară eroic luptând prin munți. Și nici toți țăranii, potopiți de propagandă și de amenințări, nu puteau să se opună la infinit , și erau siliți să facă cererile de înscriere în colectiv. Unii au avut de suferit represiunea pentru simplul fapt că s-au răzgândit și și-au ars cererile de intrare în colectiv. Urmările se pot intui, pentru cine înțelege relația între omul simplu și sistemul de stat criminal.
Sistemul, sistemul atrocităților organizate de bolșevici, la orice nivel, fizic și instituțional, e prezentat de autorul Comșa Pompiliu, este prezentat minuțios, cu autenticitate documentară. Obiectivul este nu numai acela cognitiv, ci și de aide memoire pentru posteritatea postcomunistă superficială și comodă. Ăntre paginile dedicate metodelor de tortură inimaginabile, avem pentru pauză de respirație, și un tabel, în aparență nevinovat, cu iz administrativ funcționăresc, un tabel, un simplu tabel ”Tabel cu funcțiile de bază și gradele corespunzătoare pentru aparatul militarizat operativ în 1959”. Birocrație ”inocentă” nu scrie nimic în document despre tortură, despre ordonarea metodelor de tortură, despre crime, șantaj, teroare, teroare de stat. ”Statul” are o aură de ordine și de respectabilitate. Ce se ascunde sub funcții, grade , ranguri și prerogative ale aparatului de securitate, memoria pământului înghețat din deltă și imaginea cadavrelor stivuite, așteptând să vină dezghețul de primăvară pentru a avea parte de îngropare. Tot ordine, ordinea celor pieriți în tortură, ”Tortura pe înțelesul tuturor”(fragment din mărturiile consemnate de un supraviețuitor, Florin Pavlovici, …
Ucigașul de preoți, torționarul Petrache Goiciu, conducător al închisorii de la Galați, despre care există mărturii cutremurătoare. Privind cruzimea gratuită, absolut gratuită asupra întemnițaților. Dintr-un motiv care interesează psihiatria, Goiciu avea ură înverșunată față de oricine era identificat ca slujitor al lui Dumnezeu. Mărturii oculare ale deținuților care au stat în celulă cu un fiu de preot, depășeșc orice închipuire. Acesta a fost surprins tocmai când își făcea rugăciunea.”Atunci Goiciu a intrat în celulă și l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort.”(Covorul, Rotisorul și Ringul, p 297.) Un preot a refuzat să-i ”cuminece” cu fecale pe colegii săi de celulă . ”Domnule comandant, de mine vă puteți bate joc, dar de Hristos, nu.”
Goiciu și cu locțiitorul politic Istrate l-au lovit cu sete și, în cele din urmă, i-au introdus-o în gură, până ce a ieșit prin ceafă. Pur și simplu l-au omorât în fața noastră”( Covorul, Rotisorul și Ringul, p. 299, depoziția lui Gavril Burzo, supraviețuitor.)
Să ne oprim asupra sadicului criminal Goiciu, să încercăm să deslușim, din surse complementare, profilul psihologic și social al conducătorului abatorului de oameni de la Galați( inclusiv iluștri deținuți politici, Mihalache și Iuliu Maniu). Selectăm succint, din articolul Povestea torţionarului psihopat care a transformat în abatoare de deţinuţi politic închisorile din Galaţi şi Gherla. De ce tortura bestia, cu precădere, preoţi, Costel Crangan, 12 ianuarie 2016, https://adevarul.ro/locale/galati/povestea-tortionarului-psihopat-transformat-abatoare-detinuti-politic-inchisorile-galati-gherla-tortura-bestia-preoti-precadere-1_5693b70837115986c65f69b6/index.html
-fiu de salahor în port și al unei femei care muncea cu ziua
-4 clase primare
– Orfan, încă de la 5 ani
-Și-a ajutat mama la munca de spălătoreasă
-La 16 ani se angajează la fabrica de cuie ”Fischer”
-Ucenic la Depoul de locomotive Galați
-Devine lăcătuș, profesie mai mult decât onorabilă.
-1945, „responsabil de cadre” al Partidului Muncitoresc Român la Regionala CFR de la Galaţi. Funcție politică datorită și relației cu Gheorghe Gheorghiu Dej, relație pe care și-o afișa ostentativ. Semnal tipic de parvenit politic. Un om de succes, în plină carieră politică.
-Organizator al politicii de cadre, abil și ambițios. Arma lui preferată, denunțul, profesionist al denunțului, în interiorul sistemului de cadre comunist.
-Transferat la Penitenciarul Galați, face carieră fulminantă, demascându-și propriul său șef.
-În anul 1952 este mutat de la Galaţi la penitenciarul Gherla
-1952 decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a
– Etilic fără leac
-Decorat de comuniști pentru disciplină, decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a
-Maiorul în rezervă Petrache Goiciu este trecut în rezervă și pensionat.
– Încă 22 de ani trăiește liniștit , cu pensie specială, până în 1980, când moare la vârsta de 75 de ani.
– Nici Ceaușeșcu și sistemul său nu l-au deranjat niciodată.
– A murit ca un om respectabil, fără remușcări
În aparență, nimic din biografia și din cariera sa nu explică apetența pentru torturarea și uciderea preoților, prinși în ”flagrant delict” de cucernicie.
Relevantă despre Petrache Goiciu este declaraţia dată de sublocotenentul Darie Gheorghe, din penitenciarul Galaţi, pe 11 august 1952, existentă în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în dosarul G-1628. Declarația, susținută de sublocotenent, în tristul limbaj de lemn al vremii, semnalează, printre altele, ”atitudinea de zbir şi brutalităţi în serviciu”
Viaţa în „libertate”
Pe 30 martie 1962 a fost eliberat. Familia îl credea mort. Reîntâlnirea a fost extrem de emoţionată: „Tatăl meu a murit în război, dar mama a fost aproape să se piardă, avea senzaţia că nu sunt eu. Eram foarte slab, bolnav, credea că sunt o fantomă”, povesteşte cu ochii în lacrimi Mihai Dionisie. Ca marea majoritate a deţinuţilor politici, după eliberare s-a angajat în combinatul siderurgic din Galaţi, dar a rămas sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti până în 1989. „Am lucrat în combinat până în momentul în care m-au descoperit securiştii şi au început persecuţiile. În 1969, s-a dat un Ordin general şi au fost daţi afară toţi foştii deţinuţi politici. Atunci mi-au desfăcut contractul de muncă şi m-am dus în agricultură”, spune fostul deţinut politic. Mai târziu a aflat de la CNSAS că a fost turnat de un vecin de bloc şi o fostă colegă de serviciu. În 2009, a dat în judecată statul român cerând despăgubiri pentru suferinţa pricinuită în temniţele comuniste.
Mihai Dionisie, arestat la 17 ani, zece ani de temniță grea în închisorile comuniste, supraviețuiește temniței, ajunge în libertate unde reușește să lucreze la combinatul gălățean, până când un vecin de bloc și o colegă de serviciu îl denunță pe fostul deținut. Acesta ajunge la desfacerea contractului de muncă și se refugiază, pentru supraviețuire, în agricultură.
Observăm, că volumul ”Din culisele securității”, migălit cu meticulozitate de autorul Pompiliu Comșa, în spiritul unui jurnalism istoric de maximă anvergură, refuză să se lase citit ca atare, ca o bază de date informațională. Dimpotrivă, lectura ne trimite la surse complementare de informație , ca să ne facem o idee aplicată și sensibilă, să ne construim, prin propriul nostru efort, studii de caz. Capitolul la care am făcut trimitere, ”Covorul, Rotisorul și Ringul” conține, în volum, câteva pagini, care includ, în economia relatării succinte, 3 fotografii documentare expresive.
Pentru un lector de bună credință, lectura în sine trezește ispita extensiei documentare, pentru a înțelege, atât cât mai putem înțelege, profiluri de personaje antinomice(victime și călăi). Dar mai ales, scriitura lui Comșa este provocatoare de a ne alcătui noi înșine, destinatarii cărții, cititori de bună credință, unii mai avizați, unii novici în spirala terorii comuniste, o imagine cuprinzătoare, o sinteză dincolo de faptul strict particular al unor evocări încremenite într-o durată și un spațiu .
Dacă ne închipuim că torționarul Petrache Goiciu a fost un fenomen izolat, macabru, ne înșelăm. Petracche Goiciu a figurat, repetăm, ca om de vază, respectabil, cu niște anomalii comportamentale dictate de consumul abuziv de alcool. Goiciu și multiplii săi sociali, au făcut carieră, au luat decizii, au semnat și au executat cu conștiinciozitate, cu zel funcționăresc, rapoarte de activitate, tone de rapoarte mistificate. Efectul de ecou, carieră fără întrerupere, ei înșiși și urmașii lor. La Goiciu, cei trei fii au urmat cariera militară. Ion, Neculai şi Dumitru au fost ofiţeri superiori în Securitate, fiind cunoscuţi, la fel ca şi tatăl lor, pentru comportamentul brutal, fără scrupule şi fără milă. La fel de brutali ca tatăl lor, și la fel de respectabili social. Oamenii de lângă noi, oamenii cărora le dăm binețe, fără resentimente, dimpotrivă, de ce nu, cu infinita atitudine dilematică de tip românesc: ”poate se exagerează, noi nu am fost acolo, nu am văzut, nu am auzit nimic” sau, ”îndeplineau și ei săracii ordinele de serviciu”. De câte ori nu am auzit trivializarea adevărului istoric prin taxarea lui cu îndoiala, infinita îndoială convenabilă. Da, dar cu vecinul delator și cu colega denunțătoare , cum ne descurcăm? Să rămânem în încleștarea unui perpetuum mobile blestemat? Refuzul de a lua act de mizeria morală a sistemului roșu totalitar? Călăii nu au venit dintr-o lume paralelă , sunt semeni de ai noștri, oameni din popor(mai ales în anii bolșevici când analfabetismul genera activiști politici cu comportamente bestiale.
Dar dincolo de blestemăția bestialității și brutalității , vin și încerc să propun și un gând despre istoria comunismului românesc:
1 Amnistia dejistă din 1964, avea ca obiectiv, recunoașterea unor greșeli istorice reprobabile și reluarea vieții comnitare cu un nou început.
2Urmează apoi euforia instalării ceaușismului la putere, lepădarea de bolșevism și introducerea în mentalul coleciv a conceptului național, naționalist chiar.
3 Din relatarea deținutului Mihai Dionisie, aflăm că în urma unor simple delațiuni reflexe , un eliberat din închisoare, rămâne înfipt cu fierul roșu al excomunicării sociale. I se respinge dreptul la muncă. Universul concentraționar continuă , perfid și cu perversitate procedurală. Mitul lui Ceaușescu, marele iubitor de neam și de virtute, apune instantaneu. Dacă mai coroborăm și cu conduita lui Ceaușescu la represiunile din Vrancea, îndeosebi Suraia, Vadu Roșca, Răstoaca, înțelegem că un torționar ca Goiciu nu era singular în sistem. Tovarășul general de armată, Nicolae Ceaușescu, a comandat represiunea cu mitraliere, cu focuri de armă fără somație.
Goiciu, dar și ”autenticii” țărani eșuați în dușca de țuică și o viață de familie chinuită, mame de copii și pruncii lor, simțit pumnul ”autorității paterne, nu trebuie uitați și ignorați. Pentru că massa de gardieni sadici a fost alcătuită din indivizi cu origine sănătoasă, în speța stalinismului românesc, țărani. Consemnează cu crispare, autorul de volum, mărturiile autentice , verificate și răsverificate, despre bravii țărani îmbrăcați în mantale domnești de piele, pentru ca securiștii responsabili cu munca de lămurire pentru intrarea în CAP, să pară mult mai numeroși și intimidanți. E greu să se recunoască asemenea realității privind brutalitatea de sorginte populară. E timpul însă să înțelegem că puterea bolșevică străină, de import, s-a instalat ajutorul prea cinstitelor slugi locale. Slugi visând să ajungă, la rândul lor, stăpâni. Jalnice spețe umane.
În călătoria sa prin iadul comunist, Pompiliu Comșa gravează, pentru configurarea altor teme de aducere la cunoștință publică, ordonat, nom prenom, profession. Nu se pierde nicio clipă în analize ale hăului psihologizant, ci consemnează, simplu și la obiect, fapte, fapte din istoria horror a poporului român.
Ideea introducerii dosarelor de la CNSAS, în biblioteci este salutară, pentru o bază metodică de informații despre cum a fost, călăii și victimele lor. Tovarășii cu misiune în lumea liberă, care în perioada actuală, au găsit ca foarte profitabil monopolul discursului anticomunist, profitabil moral, profesional și financiar. Când din întâmplare apare câte un supraviețitor, evidentă victimă a sistemului comunist, acesta este tratat cu amabilitate plictisită. Și încetul cu încetul, lumea martirilor sistemului comunist, se cufundă încetul cu încetul, în tăcere și anonimat. Aici ne aflăm deja în momentul actual. Tocmai pentru a mai tăia avântul ”guleraților deștepți, descurcăreți”, Pompiliu Comșa structurează un capitol dedicat ” cuibului securiștilor din presă”. O infernală rețelistică a mai marilor presari ai Galațiului, cu nume, carieră, scuturi comuniste de sprijin. Între mai marii impostori ai sanctei profesii de jurnaliști, Pompiliu Comșa precizează categoria cea mai bine deghizată: redactorii Agerpres și cei de la Cenzura Presei. Și astăzi, lumea culturală tresare înfiorată de rspect când o doamnă sau un domn de vârstă înaintată, se prezintă cu finețe: corespondent Agrepres, corespondent, din vremurile demult apuse.
Un capitol de analiză făcută cu exactitate și finețe, prezintă profilul lui Virgil Tănase. Titlul, provocator, ”VIRGIL TĂNASE, disident, vânat de securitate și informator” trimite la o cazuistică foarte complicată și particulară a cunoscutului disident. Personalitatea lui Virgil Tănase se distinge prin franchețea tragică de recunoaștere a unei slăbiciuni din frageda tinerețe, compensată pe deplin prin rechizitoriile aplicate la sistemul ceaușist, în exilul său din Franța . Virgil Tănase rămâne un intelectual respectabil și temerar. Ce ne facem însă cu păpușile din exilurile aurite. Virgil Tănase,scriitor Gălățean, se plasează în rândul intelectualilor, mulți puțini, câți vor fi fost, onești și autentici în demersurile lor.
Un spațiu aparte este dedicat cu generozitate Cazului ION BUGAN-gălățeanul care l-a înfruntat pe Ceaușescu. Un anticomunist deschis, capabil să-și asume actele de protest, cu responsabilitate. Dar ceea ce trebuia să devină erou de notorietate națională, cu susținere din partea presei libere din occident, a riscat să sufere privațiunile și pușcăriile în tăcere mâhnită. Cităm:” torturat, înfometat ,și pus să poarte 45 kg de lanțuri”, p.57. Nici după eliberarea din pușcăriile politice, nu și-a găsit adăpost de hărțuirea securității. A încercat să supraviețuiască , împreună cu familia, la Drăgănești, lângă Tecuci. În cele din urmă a reușit ca protestul său să aibă și vizibilitate și audiență. ” Pe 10 martie 1988, Ion Bugan, cu mașina sa, o Dacia roșie, echipată cu lozinci anticomuniste, anticeaușiste, a circulat prin centrul capitalei, de la Piața Unirii până la Piața Universității, la ora 12, când orașul era înțesat de lume”,( p.574). A urmat din nou o condamnare de 10 ani de muncă silnică, la Aiud. Familia a fost obiectul unor persecuții samavolnice.În cele din urmă, a reușit să depună cererea de acordare a azilului politic în SUA, pentru el și familia sa.. După 11 luni de așteptare, membrii familiei au primit pașapoartele pentru Statele Unite. Acțiunea de la București, a avut, repet, vizibilitate și audiență publică și politică internaționale. Ion Bugan a primit titlul de”Veteran al Războiului Rece”.
Întrebare acum retorică:
Oare cine dintre cetățenii tecuceni și gălățeni, cunosc povestea fabuloasă a unui om mândru și curajos? Parcă se aude o tăcere asurzitoare. Ne huruie mintea și sufletul tot felul de anticomuniști de paradă, între care dizidenți de carton. Sau, dacă aflăm de Ion Bugan, îl trecem, cel mult, la categoria unei victime de sistem. Cât de greu recunoaștem unui om, vocația și împlinirea de EROU. În altă ordine a valorilor românești, că tot veni vorba de tecuceni, cine o mai știe și o respectă, astăzi, în plan local, pe regina înălțimilor, Smaranda Brăescu. Nici Tecuciul nici în întregimea sa, județul Galați, nu generează numai securiști și cozi de topor. Oricât am fi interesați de culisele securității și ale nomenclaturii, se cade ca tot timpul să avem în minte căutarea oamenilor drepți și demni.
Revenind la textul de referință al lui Pompiliu Comșa, reținem titrarea ”Combinatul Siderurgic și tentaculele securității”(p. 140-148). Am reținut așadar secțiunea, în fapt o introducere în marele capitol demn de configurat, respectiv biografia inițiatorului, în cadrul programului de industrializare, Gh. Gheorghiu Dej. Inițiator oarecum în contradicție cu planurile Moscovei, care dorea ca România să rămână grânarul blocului comunist( p.143). În structura capitolului despre care facem vorbire, Pompiliu Comșa introduce și seria epurărilor operate de Gheorghiu Dej, pentru stabilizarea sa ca pol de putere.
Și mai aflăm ceva, în laconismul textului, ceva ce ține de ironia istorică. Gheorghe Gheorghiu Dej inițiator, Ceaușescu are șansa să taie panglica de inaugurare a combinatului., la 14 septembrie 1966, după moartea subită din martie 1965, a lui DEJ. A murit un stalinist, trăiască și înflorească neostalinistul!.
Povestea combinatului se curmă brusc. E posibil ca acest capitol să constituie un incipit istoric de încadrare, și evoluția combinatului siderurgic, obiectiv de importanță strategică 0, să fie obiectul prezentării cu prilejul unei următoare ediții.
Combinatul Siderurgic dde la Galați propune o temă de maxim interes: evoluția tehnocrației de elită. Un proiect de anvergura combinatului siderurgic de la Galați, nu se putea organiza doar cu devize și lozinci comuniste. Poate numai cei dinăuntrul proiectului, pot face vorbire despre muncă și talent, obturate de jaloanele ideologice ale nomenclaturii de partid. O secțiune de sine stătătoare, munca la combinat și naveta zilnică a muncitorilor, de la Bârlad, Brăila, Tecuci, o navetă alienantă, sclavagismul industrial, în ddrum spre paradisul făgăduinței.
Pompiliu Comșa, aluvionează în puzzle-ul său organigrame ale securității, liste ale nomenclaturiștilorb gălățeni, manevrele combinatorii malefice:partid-miliție securitate. Un inventar al infernului după principiul NOM-PRENOM-PROFESSION, mai bine zis dregătoria, cariera funcțiilor. Profesia,Șef. Recunosc, nefiind din partea locului, nu am apetență pentru prezentarea acestor personaje, după metode gazetărești rapide și laconice. Ceea ce am reținut în stufărișul nomenclaturii, consecvența studiilor: 3 clase, patru clase ș.a.m.d. Principiu . ”muncitoresc”, oameni care se clădesc în carieră, pornind de jos, cât mai de jos, studiile de partid înlocuiesc studiile anevoioase de școală. Practic avem, pagină după pagină, o enciclopedie de partid. Lipsesc comentariile, acelea sunt apanajul cititorului. De dorit ar fi, cititor cu școală și studii adevărate, doritor să redacteze o lucrare de doctorat cu tema ” Strania și puterea magnifică a Impostorului cățărat pe treptele școlii de cadre. E de râsu plânsu. Asta a fost, ecourile se petrec până în zilele noastre. Bine face autorul de volum, că nu plusează asupra acestor indivizi, cu nuanțe derizorii.
Avem, în compensație, Capitolul Noaptea Procurorilor un document strict autentic, realizat de președintele CPUN Galați, Maior Plătică-Ilie, înaintat către Procurorul General Gheorghe Robu, personal, Documentul a fost publicat de Yagan Ameih, în romanul Chirurgul, Editura Transilvania 2016. Documentul conține dezvăluiri strict autentice, din mediul Procuraturii Galați.( Pentru informare completă, adusă la zi, Noaptea procurorilor a fost republicatde Mihai Ganea, în Memorial Istoric, Testamente filozofice, Editura Transilvania, 2019, Proiect Finanțat de către Consiliu Județean Maramureș.
Documentul Noaptea Procurorilor, realizat pe baza unei investigații minuțioase, redă ad litteram, cu nume, prenume, situație, datare strict precizată, din avatarurile activității antedecembriste, în sistemul judiciar Galați. Unul după unul, sunt scoși la rampă, personaje din Procuratura Județului Galați. Detaliile sunt, dacă nu ar fi grotești și revoltătoare, savuroase. Da, în parcursul temporal, scenele vivante devin pitorești. În spatele acestor scene, rămân aproape necunoscute, dramele umane ale victimelor unei justiții confuze, nedrepte și politizate după normele ideologiei tovărășești. Observăm oamenii ai legii din Galați, corupți până la depravare absolută. Chiohanuri tovărășești conspirative, în care fraternizează milițieii și procurorii cu infractorii. Un trunghi al pierderii de sine și uitării oricărui dram de demnitate. Delatoria într-un păienjenij de interese. Colcăiala unor petreceri pantagruelice, țesături ale unor rețele , sub deviza ”o mână spală pe alta”. Dar și șantaje veroase, o șandrama de justiție, mită, arivism patologic. Într-un cuvânt, embleme ale decadenței și ale degradării morale și profesionale.
Morala: O parte din ei au urcat în ranguri , în epoca posdecembristă. Unii au mai îmbătrânit, unii dintre ei s-au dus la Ceruri, fără judecată dreaptă pe acest pământ. Răul este greu de reparat. Confreria între infractori șioameni ai legii, au efecte devastatoare până în ziua de azi.
Pompiliu Comșa inserează acest capitol de sfârșit de ev, fără comentarii, pune informația pe tejghea și așteaptă verdictul cititorului, dar mai ales analogiile necesare. Poliția politică, oprimarea, tortura fizică și morală, nu puteau să se susțină fără cârdășia atâtor corifei ai puterii, înzestrați și perfecționați în lipsă de demnitate profesională și de caracter.
În încheierea demersului meu de prezentare a acestei cărți construite printr-un efort și o voință demene de prețuire și respect, nu am decât a mulțumi autorului, Pompiliu Comșa , în calitatea mea de cititor, pentru construcția inteligentă a unui mega reportaj .Valențele etice sunt susținuite de o proporție bine cântărită ; bestialitatea unui sistem față în față cu rezistența unor semeni de ai noștri pentru care să ne închinăm cu smerenie. Avem o datorie sacră să învățăm despre ei cum au fost, cum au trudit în chinuri de neînchipuit, să-și păstreze sufletul și mintea. Și cum au intrat în veșnicia nemuririi, prin dreapta lor credință creștină. S-au lepădat de toate bunurile lumii, dacă au fost siliți, dar nu s-au lepădat de Dumnezeu.
Cât despre mine, modest și vrednic cititor, recunosc dificultatea de a cuprinde ad integrum, necuprinsa trecere și cunoaștere, dăruită de Pompiliu Comșa prin acest volum de o rară exemplaritate.
Virginia Paraschiv, Baia Mare
.