ca vitele mergeau mujicii
ca vitele mergeau mujicii trăgând corăbii la edec
sufla un vânt de iarnă rece pe râul acela al nuștiu cui
lăsau în urmă lanuri triste cu liziere în descântec
cântau în cor o melodie despre un cneaz și fata lui
și cântecul zicea de robu-ndrăgit de mica lui stăpână
ce din mormânt de ape strigă iubire ură și blestem
doi porumbei plutind pe valuri apoi ținându-se de mână
iar gloata cneazului în lacrimi ascultă apele cum gem
mai flutură o pânză albă pe un catarg stingher de pin
mai caută în larg furtună din gând un dor de răzvrătit
o lume cheamă altă lume ștergând durere și suspin
ar vrea de-acuma fiecare un alt destin un alt sfârșit
când vremea aceea neștiută și nevăzută în zori plăpânde
mai tremură pe orizonturi ademenind corăbii triste
furtuni tempeste o aleargă spre cardinale mai blânde
dar niciodată n-or atinge pasări cu aripi de batiste
ca vitele mergeau mujicii trăgând corăbii la edec
sufla un vânt de iarnă rece pe râul acela al nuștiu cui
lăsau în urmă lanuri triste cu liziere în descântec
cântau în cor o melodie despre un cneaz și fata lui
MIHAI GANEA